Prima parte o puteti găsi aici: Emigrant in țara ta
Partea a 2-a o puteti găsi aici : Emigrant in țara ta (partea a 2-a)
Depunerea cu succes a dosarului la Registrul comerțului reprezintă în viața aspirantului afacerist. Ultima etapă este ridicarea documentelor oficiale câteva zile mai târziu și astfel drumul începe să fie deschis către afacerea mult visată.
Următorul pas a fost achiziționarea unei mașini, așa că, în plină criză a anului 2009, planul era să reușesc o negociere cât mai bună pe fondul faptului că parcările dealer-ilor erau pline ochi. Un fapt interesant este că” leasingul” din România este mult mai avantajos decât cel din Canada, astfel, după plată integrală în rate a autovehiculului, acesta rămâne practic în posesia cumpărătorului, valoarea reziduală fiind foarte mică.
Parcul de mașini al dealer-ului din apropierea intrării de autostrada București – Pitești era plin, de o parte și de alta a bulevardului Iuliu Maniu. Am pus ochii pe o mașină VW în stare bună și am testat-o chiar prin parcarea unor magazine. A urmat momentul negocierii prețului, am constatat însă că, practic, prețul nu se negocia absolut deloc. Ciudat mi-am zis și l-am întrebat pe vânzător ce rost are să țină mașinile în parcare în loc să le vândă. Răspunsul a fost simplu:” nu ne deranjează să le ținem, de aceea ne-am luat și spațiu suplimentar”. Convins fiind c-am dat totuși peste un vânzător lipsit de talent, l-am contactat pe directorul de vânzări al companiei pentru a-i împărtăși nedumerirea. Răspunsul primit m-a convins că eram într-o lume pe care n-o mai puteam înțelege:” Decât să ți-o dau dumitale mai ieftin, mai bine o las să ruginească în parcare. De ce să-ți fac o reducere, dumneata îmi dai ceva pe gratis?”
Rămâi cu ea mi-am șoptit, împreună cu alte vorbe pe care nu aș vrea să le redau aici și am pornit spre alte orizonturi, care s-au dovedit a fi cam la fel sau mai rele. Acțiunea părea complet ilogică, deși mașini de ocazie nu se prea mai vindeau, vânzătorii nu vroiau să lase nimic din preț. Aceasta era în contradicție cu legile economiei de piață, dar oare în România era chiar economie de piață în anul 2009?
Dezamăgit și plictisit, am făcut ceva care, în condiții normale nu aș fi făcut, m-am reîntors după vreo lună și ceva la vânzătorul de VW, cu aceeași propunere de negociere. Eforturile mi-au fost încununate de succes, am reușit negocierea a 100 de euro, echivalentul cam a 1,5% din preț. Amuzat teribil, am acceptat ofertă și iată-mă fericitul posesor al unui VW.
Cum probabil că știți deja, o altă provocare reprezintă și obținerea talonului plus înscrierea mașinii la administrația financiară. Ambele operațiuni necesită un minim de 2 zile lucrătoare și mulți neuroni consumați.
Aveam în plan dezvoltarea unui business bazat pe instalarea de panouri solare fotovoltaice în diverse zone, un mic studiu de piață revelând faptul că, în anul 2009, era mai ieftină instalarea unui sistem de panouri care să producă electricitate decât instalarea rețelei de curent a companiei ENEL, fapt încurajator și dătător de speranțe. Cum domeniul era foarte nou pe piața românească, ministerul mediului s-a gândit c-ar fi bine să pună piciorul în prag și să limiteze accesul potențialilor instalatori prin introducerea unei atestații obligatorii. Cozile zilnice din fața birourilor de la minister s-au dovedit a fi interminabile, iar atunci când am ajuns să discut cu un funcționar, am fost întrebat, chiar vreau să fac treaba asta? Tipul a mai adăugat că oricum nu noi, ăștia mici, vom scoate bani, ci tot ăia care trebuie. Am depus dosarul care avea un termen cam de 30 de zile, dar la numai 1 săptămână s-a schimbat ministrul, astfel totul a căzut, iar procedurile au fost blocate.
Nimic nu putea zdruncina sistemul, atât de bine organizat să distrugă orice urmă de inițiativă!
Producerea de curent electric prin panouri sau eoliene implică și o conectare la rețeaua de electricitate, existând posibilitatea furnizării de curent către compania de electricitate prin intermediul unui contor special. România avea legea producerii curentului electric, dar nu avea normele metodologice care să specifice cum se procedează. Acestea au apărut câțiva ani mai târziu odată cu intrarea pe piață a unor mari companii. O fi fost oare întâmplătoare așteptarea? Gurile rele spuneau că nu.
Va urma
