French-ImmigrantExistă, de la o vreme încoace, un vânt care bate dinspre București în direcția comunităților de români din lume conținând mesajul ”întoarceți-vă acasă”. În afara multiplelor conferințe care au ca subiect repatrierea, mai există și tot felul de mesageri, mai mult sau mai puțin pe cont propriu care propovăduiesc binefacerile repatrierii. La nivel oficial, guvernul se ocupă mai nou și cu inventarierea economiilor românilor din afară, facându-și chiar și calcule care ating zeci de miliarde de euro. Și ce-ar fi dacă toți acești bani ar intra pe piața din România și implicit, o parte din ei, în visteria statului român care nu ezite să ne taxeze aproape 100 de dolari pentru o simplă procură eliberată la Consulate.

Pe de altă parte, purtători de papion tricolor vin să planifice viețile pensionarilor de origine română, îndemnându-i să vândă tot și să se mute, împreună cu bani și pensii, în locuri de vis din România care însă nici măcar nu există.

Una peste alta, am planificat de mult timp o serie de articole despre aventura întoarcerii după o vreme îndelungată petrecută în afara României. Aceasta a apărut ca urmare a unei experiențe directe, dar și a unor compilații de întâmplări și evenimente ale unor persoane repatriate de peste ocean.

Sunt convins că avem, toți cei care am emigrat în Canada, poveștile și întâmplările noastre, când amuzante, când mai triste. Majoritatea am trecut prin momente dificile sau chiar extrem de dificile într-un loc în care eram departe de familie și de ceea ce ne era cunoscut. Am cunoscut oameni care, la scurt timp de la ajungerea în Canada, au considerat că nu li se potrivește, că este prea greu și s-au întors. Alții, au simțit că aici este locul lor și și-au schimbat complet viața. În propria viziune, am crezut că, încercarea de readaptare la realitățile românești de azi, ar trebui să fie mai ușoară, chiar și numai prin prisma comunicării și a acelui bagaj cultural comun.

A fost sau nu așa, vă las să trageți concluzia la final. Și dacă aveți astfel de întâmplări, le puteți împărtăși, pentru că ar putea veni în ajutorul unor nehotărâți.

 

Partea I-a: Întoarcerea

În cei 18 ani de emigrare nu fusesem de foarte multe ori în România, deoarece nu am prea avut timp și nici nu am simțit nevoia. În plus, având, să spunem, prostul obicei de a face observații și probabil și comparații, discuțiile denaturau atunci când îmi exprimam vreo opinie. Anumite persoane se simțeau jignite de criticile aduse sau de anumite sugestii de a schimba lucrurile. Deși nu aveam, nici unii și nici alții, de cele mai multe ori, puterea de a schimba ceva, nu reușeam decât să ne enervăm. Dar așa realizam cât de mult m-au schimbat experiențele prin care am trecut de-a lungul anilor. Este un avantaj cert să emigrezi cât mai tânăr, aceasta îți permite să te acomodezi mai ușor acolo unde ești, pe de altă parte, procesul de îndepărtare față de ceea ce ai fost este mai profund și mai marcant.

Ajunsesem la momentul în care aveam nevoie de o schimbare, Canada, așa mare cum este, nu-mi mai răspundea cerințelor în așa fel încât am hotărât să fac o pauză, planificate fiind cam 2-3 luni de sejur în țara de origine. Prietenii și cunoscuții din România vorbeau despre o economie extrem de dinamică și plină de perspective, piața imobiliară era la un nivel inimaginabil, creditele cu buletinul erau în toi, în plus mai aveam și câțiva prieteni care se repatriaseră de tot și pe bune.

”Sunteți jurnalist?” m-a întrebat la intrarea în România vameșul în timp ce-mi controla pașaportul în care găsise o legitimație. ”Da, fac și jurnalism”. ”Și despre noi scrieți de bine acolo în Canada?”. ”Și de bine, dar și de mai puțin bine, dacă se impune” i-am răspuns și am plecat spre holul aeroportului.

De fiecare dată când ajung la Otopeni, îmi aduc aminte de o poveste extrem de amuzantă pe care mi-a zis-o un prieten din Ottawa. Culmea e că, și în ziua de azi, lucrurile stau cam la fel…

Ajungând în locul în care se recuperează bagajele, Răzvan, prietenul din Ottawa, era în căutarea unui căruț pentru bagaje, care însă lipsea cu desăvârșire. Începând să-și piardă răbdarea după o călătorie de peste 15 ore, s-a adresat unui angajat îmbrăcat într-o uniformă de lucru cerându-i ajutorul. Acesta a declinat orice repsonsabilitate, iar Răzvan, enervat, a început să-i strige: ”Să vină un manager ca să rezolve situația!”. Rețeta ar fi funcționat în Ottawa, însă în România nu a făcut altceva decât să-l facă pe anagajatul respectiv să se închine și să dispară fără urmă…

(va urma)