poza art datcuPrin aceste rânduri nu doresc să aduc osanale performanţelor politice ale guvernanţilor perioadei 1941-1945. Legile nu ne permit elogii şi libertăţi de expresie la adresa celor care au fost declaraţi mari criminali de război, în opinia unora şi, patrioţi autentici, după părerea altora. Printre altele, intenţionaz să prezint câteva aspecte concrete de natură financiară, care nu pot fi politizate şi falsificate, deoarece există documente suficiente, confirmate şi de internet. Unul dintre protagoniştii miracolelor din economia românească a fost Mircea Vulcănescu, un ofiţer al Armatei Române. În calitate de economist a lucrat mulţi ani în Ministerul de Finanţe, sub diferite guverne, atât anti, cât şi pro sovietice, fără să fie înregistrat într-un partid politic.

 

Lumea paradoxurilor nu a ocolit nici România. Cu toate că, pe parcursul ultimei conflagraţii mondiale, ţara fusese bombardată intens de Forţele Aliate şi ruinată de prelungirea războiului, totuşi, România şi-a dublat stocul de aur al BNR. Este vorba de o diferenţă de 110 tone, dintre care 85 de tone aur proveneau de la Germania, ca troc (cliring) pentru grâul românesc livrat acesteia. Meritul îi aparţine lui Mircea Vulcănescu, subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, între 27 ianuarie 1941 şi 23 august 1944, într-un guvern acuzat că a adus un lung şir de grave nenorociri populaţiei româneşti.

Istoria economică a României îl prezintă pe demnitar ca pe un intelectual redutabil, un geniu economic, filosof, sociolog, profesor universitar şi teolog, decedat la închisoarea Aiud, în vârstă de 48 de ani, fiind întregistrat ca deţinutul-bandit, cu numărul K-9320. Pe lângă celelalte calităţi, Mircea Vulcănescu a avut meritul de a fi un incoruptibil înverşunat, motiv pentru care a fost menţinut în diferite funcţii economice  importante. După ce regele Mihai îl decorase pentru merite profesionale, acelaşi rege a semnat trei legi ticăloase, cărora le-a căzut victimă floarea intelectualităţii româneşti, printre care şi cei decoraţi anterior: Legile cu numărul 312/1945, 455/1946 şi 29/1947.

La începutul anului 1945, cu trei luni înainte de capitularea Germaniei, România se afla într-o debandadă generalizată, datorită abuzurilor din ce în ce mai agresive, făcute de armata de ocupaţie sovietică, ce se recomanda, într-un mod ipocrit, prietenă şi eliberatoare. În urma sugestiei lui Mircea Vulcănescu şi a altor economişti specializaţi în prognoze financiare, la 15 februarie 1945, cu trei săptămâni mai înainte de instalarea de către sovietici a guvernului de tristă amintire, condus de oportunistul Petru Groza, Banca Naţională a României a luat măsuri de a salva primele şase tone de aur. Acel metal preţios urma să fie confiscat de Armata Roşie, care se declara soră şi aliată.

În aceste condiţii, lingourile din tezaur au fost transformate în monede de aur, identice cu piesa franceză de 20 de franci. Aceste monede preţioase, cu un curs legal în tranzacţiile interne şi internaţionale, urmau să fie vândute către populaţie cu numele de cocoşei, deoarece aveau încrustate cocoşul galic pe avers şi, pe revers, un chip de femeie cu o coroniţă de măslin în jurul capului. Fiecare monedă avea 6.55 grame de aur şi se schimba contra a 115.000 de lei tipăriţi pe bancnotele devalorizate. Strategia a funcţionat doi ani.

Prin Legea Stabilizării, din 15 august 1947, comuniştii, aduşi la putere de tancurile sovietice, au pus mâna pe Banca Naţională a României şi pe registrele acesteia. Au urmat mii de procese, prin care, proprietarii de cocoşei au fost condamnaţi la ani grei de temniţă grea şi, monedele confiscate. Alţii nu le mai aveau, deoarece cumpăraseră altceva la schimb. Inutil. Pedeapsa rămânea aceeaşi, indiferent de justificare. Victimele plecau cu duiumul spre lagărele de experminare. În final, tot aurul adus în ţară de Mircea Vulcănescu a luat drumul Moscovei ca pradă de război, împreună cu cele 135 de tone aflate în Tezaur.

 

Pentru a completa cele de mai sus, se cuvine a prezenta un portret al celui ce a fost numit Martirul Închisorilor, Mircea Vulcănescu, osânditul care, în închisoare era considerat de temnicerii comunişti drept banditul K-9320. Este vorba de un mare intelectual, care a avut premoniţia că va muri de timpuriu. Mircea Vulcănescu s-a născut în Bucureşti, la 3 martie 1904. În anul 1921, a urmat cursurile facultăţilor de Drept, Litere şi Filosofie. Trei ani mai târziu, a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti, devenind sublocotenent genist. În anul 1925, a obţinut licenţele în filosofie şi ştiinţe juridice, după care a publicat valoroase lucrări ştiinţifice, aspecte pe cate le-am detaliat cu altă ocazie, în volumul Pasiuni şi drame, Editura Contrafort, Craiova, 2008, p. 205 şi în ziarul Pagini Româneşti din Montreal, la 21 iunie 2008.

Tot în anul 1925, savantul sociolog, ministru al Instrucţiunii Publice, Cultelor şi Artelor, pe nume Dimitrie Gusti, l-a inclus pe tânărul Mircea Vulcănescu în colectivul de cercetători, care au participat la acţiunea monografică a comunei Goicea, din judeţul Dolj. În acei ani, Mircea Vulcănescu s-a căsătorit cu olteanca, Anina Rădulescu-Pogoneanu. Din căsătoria lor a rezultat o fiică, de o inteligenţă apreciată de cei din jur. În anul 1935 s-a despărţit de prima soţie şi, în anul următor s-a căsătorit cu Mărgărita Ioana Niculescu, tot o fostă colegă de facultate, ca şi prima, cu care a avut două fete: Sandra şi Măriuca.

În perioada ce a urmat, Mircea Vulcănescu a fost numit director general al Vămilor. În această funcţie a descoperit o surprinzătoare contrabandă cu băuturi şi ţigări, coordonată de fostul ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Eduard Mirto, din guvernele Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voievod, 1932-1933. În loc să fie felicitat că descoperise acea tâlhărie, Mircea Vulcănescu a fost mutat în alt departament. Doi ani mai târziu, în 1937, a fost numit director al Datoriei Publice (Fisc), după care, în ianuarie 1941 a fost promovat ca subsecretar de stat în Ministerul de Finanţe, până la 23 august 1944. În paralel, a fost un apreciat profesor universitar, un orator desăvârşit şi un eseist, acuzat după 1946, că a publicat teme filosofice în revistele ce promovau curentul ortodocsist-naţionalist, interzis la un moment dat.

 

Pentru amatorii de statistici, trebuie menţionate câteva nume de referinţă ale şefilor săi. Între 1935 şi 1940, Mircea Vulcănescu a lucrat în subordinea miniştrilor de Finanţe, Mircea Cancicov, Miliţă Constantinescu şi Gheorghe Leon, care făceau parte din guvernele conduse de Miron Cristea, Gheorghe Tătărescu şi Ion Gigurtu. În următorul interval, 1941-1944, Mircea Vulcănescu a rămas în continuare în Ministerul de Finanţe, în mandatele miniştrilor Gheorghe Creţianu, Nicolae Stoenescu, Alexandru Neagu şi Geron Netta, şeful guvernului fiind Ion Antonescu. După 23 august 1944, a fost oprit în minister, ca valoros specialist şi numit director al Datoriei Publice (Fisc), în mandatele miniştrilor de Finanţe, stabiliţi de comunişti: Gheorghe Potopeanu, Mihail Romniceanu şi Dumitru Alimănişteanu, şefii guvernelor prosovietice fiind Constantin Sănătescu, Nicolae Rădescu şi Petru Groza.

Apropiaţii l-au sfătuit să fugă din ţară, aşa cum au făcut prietenii săi. Cu toate acestea, Mircea Vulcănescu a considerat că trebuie să rămână lângă familie, să moară pentru o idee, într-o epocă de confuzie totală şi lipsă de repere. Arestat la 31 august 1946, după 39 de zile (9 octombrie 1946), a fost condamnat la opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii – propria casă, fără conturi bancare şi alte valori, vinovat că a făcut parte dintr-un guvern care a târât România într-un război contra Uniunii Sovietice.  După şase ani de detenţie severă, a murit de tuberculoză, la data de 28 octombrie 1952, în vârstă de 48 de ani şi 48 kg. greutate.

Bătut zilnic şi înfometat, era izolat în celula numărul 16, de la închisoarea Aiud, împreună cu alţi cinci pedepsiţi. În acea încăpere rece de la subsol, erau ţinuţi în pielea goală. Pentru a se încălzi, nefericiţii alergau, alunecând pe grămezile de fecale şi se frecau spate la spate, să se încălzească, până când, epuizaţi, se întindeau pe jos, pe cimentul cu apă de două degete, în care mişunau viermii, rezultaţi din fermentarea îndelungată a excrementelor. Cei înaintaţi în vârstă au hotărât să-l salveze pe cel mai tânăr dintre ei. Întinşi pe ciment l-au protejat să stea deasupra lor. Se numea Constantin Lăzărescu. După ce a fost eliberat din închisoare, supravieţuitorul a povestit că, cel care i-a salvat viaţa s-a numit maiorul-profesor Mircea Vulcănescu, un simbol al unei moralităţi de o măreţie antică. Înainte de amuri, ultimele cuvinte ale lui Mircea Vulcănescu au fost: Să nu ne răzbunaţi. O stradă din Bucureşti îi poartă numele. S-a numit până în 1990 – Ştefan Furtună. Tot în celula numărul 16 s-au îmbolnăvit de tuberculoză 49 de generali şi ofiţeri superiori ai armatei române, care au regretat că nu au murit pe front, să aibă un sfârşit plin de demnitate.

În perioada 1948-1950, directorul sinistrei închisori Aiud era maiorul Alexandru Farcaş, de profesie mecanic. Între anii 1951 şi 1952, comandantul închisorii a fost căpitanul Mihai Dorobanţu, de meserie sondor, cel care stabilea cine să moară şi cine nu.

 

În ceeea ce priveşte soarta casei din strada Popa Soare, numărul 16, care aparţinea familiei Vulcănescu, imobilul a fost confiscat în anul 1946, cu toate valorile din interior, conform hotărârii judecătoreşti, emisă la data condamnării titularului la temniţă grea. În ziua fatidică, Mărgărita Vulcănescu şi cele două fiice, Sandra şi Măriuca, au fost somate să părăsească urgent locuinţa, cu un singur geamantan, conţinând haine de strictă necesitate. Fără bijuterii şi alte valori, care trebuiau să rămână pe loc. Interesant este că, noua locatară, căreia îi fusese repartizată locuinţa de către dictatura proletară, a început să ţipe, să le impute tristelor alungate, că, din setul de linguriţe de argint lipseşte…una bucată! Noua ciocoime roşie nu avea proprietăţi,dar huzurea în vilele altora, gata mobilate.

Pentru ca durerea să fie completă, Măriuca, fiica cea mică a lui Mircea Vulcănescu, în vârstă de 18 ani, a fost arestată şi trimisă cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, pentru o perioadă de doi ani, 1952-1954. Din lotul celor 25 de femei, care săpau întinsele ogoare, se afla o fostă cercetătoare de la Institutul Cantacuzino din Bucureşti. Se numea Logady şi era fiica lui Ion Luca Caragiale, aspect ocolit de istoria literaturii române. Pe acest fundal apocaliptic, autorităţile sărbătoreau, la 1 februarie 1952, o sută de ani de la naşterea marelui dramaturg, în timp ce, fiica sa, aflată la o vârstă înaintată, avea statutul de anticomunistă subversivă. În prezent ( anul 2015), Măriuca are 81 de ani. Invitată la Televiziunea Naşul Tv, a relatat cumplitele experienţe prin care a trecut.

Din lipsa spaţiului tipografic, mă voi opri cu aceaste dezvăluiri, pline de paradoxuri, deoarece, slugile unui sistem criminal şi nelegitim au primit în continuare, şi după 1990, pensii fabuloase, în loc să fie judecaţi pentru crime împotriva umanităţii. Nu este niciun secret că, forţele de represiune care au acţionat pe teritoriul României proletare au fost cele mai agresive dintre instituţiile de profil ale ţărilor Lagărului Socialist. Se ştie că, pe timp de pace, în Republica Populară Română au fost exterminaţi în jur de 400.000 de anticomunişti. În urma unor calcule, făcute de profesorul Mihai Stere Derdena, supravieţuitor al infernului concentraţionar, aflăm că, între 1945 şi 1965, au avut de suferit din motive politice peste două milioane de anchetaţi, condamnaţi şi deportaţi. Pedepsele s-au ridicat la un total de douăzeci de milioane de ani. Înfricoşător. O cifră geologică, vârsta glaciaţiunilor sau Cuaternarul multiplicat cu opt.

După 1990, Ion Iliescu, emanatul unor evenimente neclarificate, ne îndemna la consens, la împăcarea victimelor îndoliate cu vechii călăi, protejaţi de noile autorităţi. Ne recomanda un armistiţiu contra naturii, între patriotul ucis şi asasinul cu epoleţi, conform celebrului distih al lui Marin Sorescu: “Oaia ce-a mâncat-o lupu/ A format cu el un…cuplu!

 

Note: Adrian Pătruşcă- Evenimentul Zilei- 11.04.2015

Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt – Editura Humanitas, 1992

Mircea Gheorghe – ziarul Pagini Româneşti, Montreal, 15.03.2013

Mărturisirile oferite de Măriuca Vulcănescu la Televiziunea Naşul Tv.

 

 

Ion Anton Datcu

30.04.2015

Laval

Capitol din volumul aflat în pregătire – Splendoarea violenţei