Înainte de a vorbi despre cărţi şi viaţa lor aş dori să precizez câteva lucruri.
Rubrica nu aparţine unor critici literari cu vechime şi pretenţii la nemurire. Ne dorim o combinaţie între ideile lansate de Blinklist (un site care oferă rezumate ale cărţilor de succes cu o orientare spre self-improvement) şi pur şi simplu o tribună de opinie menită să ne conecteze în protipendada contemporană a literaturii româneşti.
De mulţi ani am decis să citesc în engleză şi franceză, blocat în lungă listă de laureaţi Nobel, Pulitzer şi Goncourt, căzând din când în când în peisajul Hugo/Nebula al unei vechi adicţii pentru SF. Era o decizie de integrare şi o reţetă speranţă spre succes profesional. Dar iată, cultura română se impune în ultimii ani prin filme superbe, prin autori premiaţi şi am decis să petrec mai mult timp în limba în care m-am născut şi visez. Iar lista pe care mi-am făcut-o e lungă.
Încep cu un posibil candidat la premiul Nobel, Horia Roman Patapievici şi superbă sa ultima carte « Partea nevăzută decide totul ». Am o adâncă admiraţie pentru HRP, un om care suferă pentru idei, un om care a visat să creeze o piaţă capitalistă ideilor culturale în România şi a eşuat măreţ. Dinamica titlurilor sale, construcţia impecabilă a frazei, toate trădează dubla implicare intelectuală a lui HRP, posesor al unui doctorat în Fizică şi unul în Filozofie. În istoria recentă a literaturii îl găsesc foarte aproape de Bertrand Russell, un matematician distins cu premiul Nobel pentru… literatură. Dar să revenim la carte.
Într-o societate contemporană, scrie HRP, există o parte nevăzută care face diferenţa. Toţi mâncăm şi atingem lucruri. Părţile văzute. Mai ales în Canada avansăm fără efort în greutate. Atingem obiectele văzute, Iphones, maşini şi este minunat dacă ele sunt scumpe şi bune, atingem şi obsedăm pentru case, linguri, furculiţe. E simplu, se numeşte viaţa materială. Obsesivă.
Partea nevăzută este viaţa spirituală, este inteligentă emoţională şi sufletul (o fi existând suflet sau e doar o configuraţie confuză şi aleatoare a neuronilor din creierul nostru?), partea nevăzută este cultura umanistă, tot ce suferă şi se perimă treptat în epoca noastră hiper-materialista. Această parte nevăzută decide totul, poate distruge şi crea, şi face diferenţa. HRP ne dă o demonstraţie în nouă capitole superbe.
Primul capitol se numeşte « Conversaţia neîntreruptă ». HRP prezintă schimbul de idei, evoluţia dialectică a cunoaşterii prin prisma teoriei conversaţiei neîntrerupte. Doi prieteni descoperă cunoaşterea într-o permanentă conversaţie. Aceşti prieteni pot fi Socrate, Platon, Benjamin Fondane, toţi acei care au imaginat evoluţia ideilor într-un permanent dialog. Ce poate fi mai superb într-o prietenie decât conversaţia în multiplele ei forme? Şi dacă ea s-ar opri oare nu s-ar opri lumea spirituală în mişcarea ei?
Dacă ar dispărea conversaţia neîntreruptă am recurge probabil la “Magia din mintea fiecăruia”, în care conversaţia o purtăm cu noi înşine, în imaginaţie. Imaginaţia este o altă parte nevăzută care mişcă lumea, citim, ascultăm, imaginăm. Construim arhitectura lumii viitoare într-o permanentă schimbare de viziuni ale creierului. În fond, previzionăm adevărul în magia minţilor noastre înainte chiar de a-l demonstra. Când încetăm să aplicăm viziunilor noastre raţiunea, ajungem în sindromul lui Don Quijote, capitolul trei al acestei cărţi. Don Quijote est chintesenţa tuturor bigoţilor lumii, celor care nu îşi confruntă imaginaţia cu raţiunea şi nasc des monştrii. Există în demonstraţia acestei cărţi şi o parte nevăzută care poate… distruge totul.
Care este ultimul dar al umanismului european se întreabă capitolul 4? Se pare că e pasiunea pentru cultura generală. Cultura generală este cea care împiedică americanul mediu să arate unde este China pe hartă în timp ce este funcţional fără dificultăţi la job. Este într-adevăr necesară cultura generală? Autorul ne convinge că da. Privirea de ansamblu, competenţa între multiple domenii au fost şi rămân esenţiale în istoria umanităţii. Oamenii pluridisciplinari au influenţat decisiv progresul social, legile, au creat Naţiunile Unite şi drepturile omului, l-au dat pe Goethe şi Russell iar în România pe…Patapievici. Se putea scrie opera lui Spinoza fără cultură unui matematician îmbrăcat în haine de filozof? Cultura umanistă facilitează intercomunicaţia şi înţelegerea superioară a oamenilor în orice context tehnocrat. Cultura umanistă facilitează pacea lumii şi înţelegerea lui politically correct, distruge bigotismul. Şi o pierdem în ritmul de astăzi al vieţii şi trebuie recuperată. Arhitecţii corecţi ai lumii sunt oameni cu vaste cunoştinţe multidisciplinare.
Urmează câteva capitole scrise magistral în stil, dar în care ideile mi se par uşor forţate. Aş vrea să spun că societatea creştină a avut un impact pozitiv asupra Europei dar nu a construit-o. Grecii şi romanii au început construcţia Europei. Aş vrea să cred că da, Isus a fost primul care introduce conceptul de civilizaţie – nu ne mai răzbunăm după legea barbară a talionului. Dar creştinismul a fost des un mare blocant al progresului. Trebuie să reziste Europa prin revalorizarea religiei creştine? Eu cred că avem resurse superioare şi mă gândesc la ciocnirea grecilor cu perşii înainte de creştinătate.
În acest model ajung la capitolul pinaclu al cărţii pe care l-am recomandat copiilor mei şi care ar trebui tradus şi prezentat în toate manualele puştilor de azi. Spiritul şi Legea. Pornind de la tentativa de desfacere legală a statului de drept în 2012 în România, Patapievici decortichează dictatura şi demonstrează că orice sistem de legi are falii şi că soluţia este o cultură superioară a maselor. Spiritul maselor este cel care dictează direcţia corectă când guvernele deviază de la linia corectă şi păstrarea unei autonomii morale se poate face prin cultură şi antrenarea spiritului. Aş vrea să spun fără să greşesc că este una din cele mai frumoase bucăţi scrise în literatura română şi revin, trebuie predată şi explicată în manuale.
Soluţia rămâne micul « jihad » umanist. Păstrarea integrităţii se face prin permanenta chestionare a egoului, prin conversaţia neîntreruptă cu ceea ce ne înconjoară în scopul de a înţelege şi de a ne antrena în deosebirea binelui de rău. Să nu ucidem e un sfat corect, nu numai fiinţe umane dar şi idei corecte, dar şi norme de viaţă. Şi mai ales, foarte important, să ştim să le apărăm atunci când ele sunt puse în pericol. Aici este diferenţa care lasă sau nu loc apariţiei lui Hitler şi Stalin, în marea masă a oamenilor spiritualiceşte pregătiţi să-i rejecteze când apar.
Este soluţia şi în revigorarea creştină cu idei moderne? Poate. Dar în mod cert, putem obţine ceea ce ne cere HRP şi prin metodele pe care exact el le indică în această carte monument a literaturii române.
În acest mod am aflat răspunsul pe care trebuia să îl dau fiului prietenei mele de 12 ani care mi-a spus foarte frumos: « Vezi Tudor decât să înveţi despre ceva mai bine te uiţi ».
Da, dar nu este suficient pentru ca şi în ştiinţă există părţile nevăzute care pot decide totul, cum ar fi matematica.
Demonii lui Dostoievski se întreabă dacă Shakespeare este mai valoros decât un bidon de gaz. HRP răspunde la această întrebare şi traduce material bogăţia sufletească.
À la prochaine!