Dan Boanță
În istoria României există personaje care, la un moment dat, au avut în mâini soarta poporului ăsta şi și-au afirmat responsabilitatea, în clipa în care nu mai era nimeni dispus să şi-o asume. Relatând despre aceste fapte ele sunt desprinse parcă, dintr-o altă lume.
În expunerile pe care le vedem zilnic, la televizor şi nu numai, fiecare politician își asumă salvarea naţiei, ne propune soluții şi ne oferă certitudini. Alții se laudă cu realizări care, nu sunt niciodată rodul lor personal. Apar seara la ore de maximă audienţă drept eroi carismatici şi “dau bine pe sticlă”, vorbesc vorbe și îşi atacă “inamicii” doar la nivel declarativ.
Nimeni nu se mândrește cu impostorii mai mult decât o face România, iar românii, culmea, îi ascultă şi le acordă credit, pentru că nu există alte opțiuni. Pentru că toată clasa politică este o apă şi-un pământ.
În cele din urmă, se resemnează şi îi votează. Uneori din comoditate!
În sinea noastră, ne dorim ca ei, cei de la care am avut sau avem aşteptări pentru o viaţă mai bună, să fie diferiți. Din păcate, de 27 de ani, asta nu se întâmplă niciodată. Resemnat, poporul, ajunge la concluzia tristă că eroii salvatori ai naţiei nu există, iar martirii adevăraţi s-au stins demult. Sacrificiul și nefericirea sunt scrise cu litere mari în fișa postului acestui popor.
Evident, mereu există speranţă. Pentru că, o vorbă înţeleaptă ne spune că ea moare ultima. Cu siguranţă avem români curajoşi, oneşti şi responsabili dar sunt prea modești pentru a dori să fie recunoscuți. Iar alţii nu vor să-şi amestece numele cu cloaca politică penală.
Avem dascăli în școli care menţin pe linia de plutire educaţia, asistenții sociali care salvează sufletele celor abandonaţi, medici care muncesc şi mor la serviciu de epuizare, muncitori pentru care o bucată de pâine pusă cu sudoare pe masă copiilor reprezintă încă o bătălie câştigată şi mulţi alţii despre care să scrii, sau să vorbeşti la televizor este “şocant”, deși, dacă ne uităm mai atent, să fii un bun profesor, un medic dedicat meseriei şi oamenilor sau pur şi simplu să fii cinstit şi corect, câştigând puțin peste salariul minim pe economie este destul de “senzaţional”, “bombă” sau “halucinant”, aşa cum le place unor editori să titreze cu litere galbene.
Se spune că dacă mergi suficient de mult, te vei întâlni pe tine însuți. Se prea poate. Dar dacă te uiţi pe scena politică românească, ai toate șansele să descoperi “oameni” cum niciunde în altă parte nu mai întâlneşti. Și nici măcar nu trebuie să-ți propui acest lucru. Te vor descoperi ei pe tine, odată la 4 ani, făcându-şi simțită prezența şi punându-ți la încercare măcar trei din cinci simțuri… văz, auz sau miros. Un miros pestilenţial al corupţilor, al mincinoşilor, al hoţilor şi al celor fără Dumnezeu, pentru care banul nu e ochiul dracului ci modul în care îşi trag seva secătuindu-ne pe noi.
În România mai există români adevăraţi, dar sunt anonimi. Iar anonimatul este cea mai mare greșeală pe care o puteam face noi ca popor. Pentru că pe cei buni îi ignorăm, îi privim cu scepticism şi îi dăm deoparte.
E drept, ne dorim, mai mult decât orice, ca tot ce se întâmplă în România să capete un sens, dacă nu pentru a naște martiri și eroi salvatori, măcar pentru a ne servi drept lecții de istorie.
O istorie amară a unui popor rămas după 1989 într-o stare de vegetaţie.
