Este cunoscută legenda meșterului Manole care ce zidea ziua se surpa noaptea, soluția durabilității fiind zidirea unei persoane în construcția mănăstirii, acea persoană fiind chiar soția sa.

Comunitatea română din Canada are o vechime de peste 100 de ani și putem spune că este ca o construcție care, s-a cam surpat în timp. Dacă alte comunități pot cuantifica realizări durabile (ucrainienii, chinezii, italienii, etc), noi, românii ne putem lăuda cu performanțe momentane, care însă, dispar cu timpul.

Exemple există la tot pasul, pornind din Montreal, un loc plin de dinamism și creativitate, care a creat multe, dar care nu reușește să păstreze și nici să dezvolte acquis-urile românești. O emisiune de radio este gata să dispară după peste 30 de ani de existență, medii vizuale lipsite de consistență și perspectivă, asociații vechi care au devenit fantomatice, cam acesta ar fi bilanțul celor 100 de ani de existență. Aceasta, pe fondul unui număr de români din ce în ce mai mare și mai prezent în multe domenii de activitate inclusiv cel socio-politic.

Toronto se pare că manifestă aceeași tendință, după o perioadă mai îndepărtată în care exista cel puțin o asociație puternică (ARC), acum se poate constata o lipsă de activitate asociativă și nu numai.

Mergând mai înspre vest, vedem un anumit dinamism la Calgary, datorat probabil finanțării provinciale substanțiale și o acalmie la Vancouver. De remarcat este și faptul că în aceste două orașe, în afara prezenței publicației Marca-RO, nu există altă media scrisă.

M-am întrebat de multe ori care ar fi explicația acestei lipse de continuitate și durabilitate. Oare ce ar trebui să sacrificăm noi, românii, ca să putem zidi o construcție durabilă. Cu toate că avem ingredientele necesare, construcțiile noastre au o temelie de lut și cad mai devreme sau mai târziu sub povara vremii, a orgoliilor sau a lipsei de fonduri. Ce ar trebui să zidim pentru ca ceea ce facem să fie durabil și apreciat?

Răspunsul nu este ușor de dat, probabil că pentru a clădi ceva mai trainic avem nevoie să punem la temelie o parte din visele și viziunile noastre comune, să rupem o parte din orgoliul care pe mulți ne macină și să-l adăugăm la baza construcției. Avem nevoie de un proiect comun, care să fie împărtășit atât de cei tineri, cât și de cei maturi sau mai experimentați. Un vis, un ideal, care să ne facă să ne tolerăm, așa cum suntem fiecare, cu plusurile sau minusurile noastre.

Ce-ar fi dacă, în loc să trimitem petiții și tot felul de reclamații, am încerca să colaborăm, să ne ascultăm și să găsim un numitor comun?  Acel numitor există și se numește viitor, urma pe care o lăsăm și o vom lăsa aici este direct proporțională cu nivelul de toleranță și înțelegere de care dăm dovadă. Altfel, generațiile viitoare vor uita faptul că au ceva românesc, iar perdanții vom fi tot noi într-o societate în care fiecare etnie își menține identitatea.

Iar dacă ceva ne deranjează în organizarea ”comunității” să nu ne fie frică să o spunem direct și civilizat!