Motto:“Ego Zenovius votum posui.”

Îmi curge Bucovina în sângele zilei
Iar noaptea tot nordul stă la taifas,
Peste Prut, peste ceţuri, o limba învie
Din visul letargic, în al doişpelea ceas. (…)        versuri de Petru Hobincu

 

După aproape un secol şi jumătate de ocupaţie străină, Bucovina redevenea, la 28 noiembrie 1918, parte integrantă a ţării din care fusese ruptă în 1775.

 

1775-1918: Bucovina sub ocupație habsburgică

Spre deosebire de Transilvania, mişcarea naţională din Bucovina a fost fragmentată şi inegală. Pentru ardeleni, apartenenţa la Biserica Ortodoxă sau la Biserica Greco-Catolică era o pavăză faţă de politica de deznaţionalizare dusă de autorităţile maghiare. În Bucovina, presiunea germană era însoţită de beneficii economice şi prestigiu. Boierul şi cărturarul Eudoxiu Hurmuzaki a fost guvernator al Bucovinei vreme de 10 ani, iar Alexandru Petrino, ministru al agriculturii. Românii aveau acces în administraţie. Pe de altă parte, Biserica ortodoxă era în aceeaşi măsură şi biserica ucrainienilor. Decenii de-a rândul, administraţia habsburgică a încurajat ascensiunea socială a acestora pentru a contracara tendinţele centrifuge ale românilor. Mutarea Mitropoliei de la Rădăuţi la Cernăuţi, investiţia substanţială în ridicarea Palatului Mitropoliei de Bucovina şi Dalmaţia, integrarea Bucovinei vreme de jumătate de veac în Galiţia la intersecţia fluxurilor migratorii dintre Austria şi Rusia, încurajarea învăţământului mediu şi superior în limba germană, au redus influenţa românească.

 

Iancu Flondor, liderul Partidului Național Român

În 1891, diferite curente politice au reuşit totuşi să se grupeze în Partidul Naţional Român. Dintre moderaţi – centralişti şi federalişti – s-a ridicat un curent naţional mai puternic în frunte cu Iancu, devenit în urma studiilor de Drept de la Viena, cavaler de Flondor.

Iancu Flondor provenea dintr-o familie foarte bogată de aristocraţi români. Tatăl său a fost deputat la Viena vreme de 6 legislaturi în Curia, adică în Colegiul marilor proprietari de pământ. Fiul său, mare proprietar de asemenea, avea patru moşii, inclusiv aceasta de la Storojineţ, a intrat de timpuriu în politică.

Cu scopul declarat ca limba română să fie folosită nu numai în şcoală, dar şi în administraţie, trecea drept un radical. Ziarul pe care l-a finanţat începând din 1897, Patria, era publicat cu ajutorul ziaristului ardelean Valeriu Branişte. După disensiuni, sciziuni şi … în sfârşit, fuziuni, în preajma primului război mondial, Iancu Flondor a devenit preşedintele Partidului Naţional Român din Bucovina.

 

1914-1918: Ocupații rusești și austriece

Imediat după izbucnirea Primului Război Mondial, Bucovina a fost ocupată de trupele ţariste. Austriecii au recăpătat teritoriul, ruşii l-au recâştigat şi sperau să îl folosească drept cap de pod pentru ocuparea Transilvaniei. Dar armata austro-ungară a lovit din nou după ce Revoluţia democratică din Rusia a slăbit efectivele militare. Situaţia era suficient de stabilă în august 1917 încât însuşi împăratul Carol I de Habsburg să viziteze oraşul Cernăuţi.

Dar peste un an, în august 1918, situaţia era complet diferită. În Vest, forţele anglo-franceze sprijinite de Statele Unite câştigau victorii după victorii contra Germaniei şi Austro-Ungariei.

 

Ducatul Bucovinei, anexat de Imperiul Habsburgic în 1775, a avut multe de îndurat în timpul Primului Război Mondial, ca urmare a repetatelor operaţii militare desfăşurate pe teritoriul său şi a ocupaţiei ruseşti din unele zone. Totodată, mii de tineri români au fost înrolaţi în armata austriacă. Pe de altă parte, numeroşi preoţi români, învăţători şi chiar ţărani simpli au fost ridicaţi de la vetrele lor şi trimişi în lagărele de concentrare. Aflată la întretăierea intereselor austriece, ruseşti, ucrainene, şi mai ales, după izbucnirea Revoluţiei din februarie 1917, au fost trasate numeroase planuri referitoare la viitoarea situaţie a Bucovinei, notează volumul ”Istoria românilor” (vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).

 

1918 – Lideri bucovineni pregătesc Unirea

La Cernăuţi, politicienii români calculau paşii până la Unirea cu România:

Dragoș Olaru – istoric și activist în Cernăuți: „Era spre sfârşitul războiului, înaintaşii români bucovineni cât şi din celelalte teritorii ocupate de Imperiu şi-au dat seama că aveam cea mai mare şansă ca teritoriile să fie unite cu patria mamă. De aici la Cernăuţi se concentrează mai multe forţe. Aş vrea să vă amintesc şi de Sextil Puşcariu care se afla pe frontul din Italia şi a venit la Cernăuţi în luna lui iunie 1918, iar în toamnă, cu prietenii lui cei mai apropiaţi cu Isidor Bodea, cu Vasile Bodnărescu, cu Maximiliam Hackman, cu Ion Nistor, care era în ţară în România, se afla de fapt la Chişinău, au început să facă adunări clandestine, în primul rând le făceau chiar la casa lui Isidor Bodea, care se afla chiar la spitalul de copiii, el venise la Cernăuţi din Arad. Şi acolo, în aceste şedinţe clandestine, ei puneau la cale unirea Bucovinei cu patria-mamă.”

În octombrie, după ce împăratul de la Viena, înfrânt în război, a propus fără succes federalizarea Imperiului, situaţia din Bucovina s-a precipitat.

 

La 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg trimitea manifestul intitulat “Către popoarele mele credincioase” privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o federaţie de şase state “independente” (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean). Transilvania rămânea în continuare în componenţa Ungariei, iar partea de nord-vest a Bucovinei, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret, urma să intre în Ucraina, potrivit volumului “Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Răspunsul la această acţiune a venit la 6/19 octombrie 1918, când Adunarea de la Iaşi a românilor emigraţi din Austro-Ungaria a adoptat, în numele lor şi “al fraţilor subjugaţi de acasă”, o Declaraţie prin care nu se recunoştea Monarhiei dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina. Românii ardeleni şi bucovineni îşi exprimau hotărârea să lupte “prin toate mijloacele şi pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat naţional şi liber, sub domnia Dinastiei române” arată volumul “Istoria românilor” (vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, 2003).

În aceste împrejurări, Consiliul Naţional Ucrainean a convocat, la Liov, Adunarea Naţională Constituantă, care a proclamat la 6/19 octombrie, “independenţa” teritoriului ucrainean în cadrul Austro-Ungariei, urmând ca acesta să înglobeze Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică şi Rusia subcarpatică din nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a produs o mare îngrijorare în rândul românilor din Bucovina. La rândul lor, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român din Austria, iar la 16/29 octombrie 1918, venea declaraţia de răspuns a “Corpului voluntarilor transilvăneni şi bucovineni” la manifestul amintit mai sus, în care, exprimându-se voinţa românilor, se proclama dezlipirea provinciilor româneşti Transilvania, Banat, Maramureş şi Bucovina de la Austro-Ungaria şi reunirea lor cu România.

 

La iniţiativa fruntaşilor bucovineni Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, în strânsă legătură cu evoluţia evenimentelor din Imperiu, cu acţiunile întreprinse de români în Transilvania şi faţă de ameninţarea politică şi militară a ucrainenilor, la 14/27 octombrie a fost organizată, la Cernăuţi, o importantă adunare naţională, la care au participat deputaţii din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi alţi reprezentanţi ai populaţiei româneşti. A fost adoptată o Moţiune prin care reprezentanţii poporului român din Bucovina se declarau “în puterea suveranităţii naţionale, Constituantă a acestei ţări româneşti”. Adunarea Naţională Constituantă a Bucovinei a decis: “Reprezentanţii poporului din Bucovina întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă a acestei ţări româneşti; Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”, conform lucrării “Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

A fost format un Consiliu Naţional, alcătuit din 50 de membri reprezentând diferite pături sociale, “spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură între toţi românii”. Preşedinte era Dionisie Bejan. Consiliul Naţional a format Consiliul Secretarilor de Stat (cu caracter de guvern), compus din 14 membri şi un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor şi în componenţa căruia mai intrau Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea şi L. Tomoioagă. Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara.

Abdicarea împăratului Carol I a aruncat întregul imperiu într-o stare de anarhie, teritoriul Bucovinei devenind locul de dispută între români şi ucraineni. În faţa acestei situaţii, Consiliul Naţional Român a cerut guvernului de la Iaşi să trimită de urgenţă trupe pentru a împiedica acţiunile ucrainenilor şi extinderea anarhiei bolşevice. Regele Ferdinand a încuviinţat această cerere, iar la 11 noiembrie, trupele române comandate de generalul Iacob Zadic au intrat în Cernăuţi. La 12 noiembrie, s-a întrunit Consiliul Naţional care a declarat că în virtutea hotărârii Constituantei din 27 octombrie, îşi impune autoritatea asupra întregii Bucovine.

 

Noiembrie 1918 – Bucovina, instabilitate și violențe

Guvernatorul austriac al provinciei, contele Josef von Ezdorf, refuza să predea puterea vreunei tabere. Pleda pentru împărţirea provinciei între români şi ucrainieni, idee respinsă de ambii competitori. În noiembrie 1918, orice autoritate dispăruse. Jafurile şi dezordinile înspăimântau populaţia, prevestind pericolul bolşevic.

Dragoș Olaru, istoric și activist Cernăuți: Însuşi Iancu Flondor a fost nevoit să se ascundă fiindcă ucraienii îl căutau ca să îl ucidă. El o perioadă oarecare a stat în reşedinţa metropolitană şi în alte apartamente unde era ascuns de prietenii săi. Era de fapt o goană ca să-l prindă, să fie prins şi să fie ucis.”

 

Noiembrie 1918 – Românii bucovineni cer ajutor

În această situaţie, Iancu Flondor îl trimite pe Vasile Bodnărescu la Iaşi, ca să ceară Regelui Ferdinand, ajutorul armatei române. Înainte ca regimentele conduse de generalul Iacob Zadik să intre în oraş, românii bucovineni au primit un ajutor neaşteptat. Voluntarii ardeleni conduşi de Ilie Lazăr, un ofiţer care dezertase pe frontul de Est din armata austro-ungară şi se pusese în slujba intereselor româneşti.

 

Ilie Lazăr – Omul lui Iuliu Maniu la Cernăuți

Dragoș Olaru, istoric și activist Cernăuți: Autoritatea lor nu era recunoscută nici de baronul Ererdorf, care era guvernatorul Bucovinei austriac şi care refuzase să cedeze Bucovina numai românilor. El spunea că ar fi bine să fie o înţelegere între români şi ucrainieni ca acest oraş, acest teritoriu să fie împărţit între români şi ucrainieni şi el şi numai atunci el poate să cedeze acest teritoriu. Numai că foarte interesant, pe 7 noiembrie, aici ajunge un grup de ostaşi români, în frunte cui Ilie Lazăr, care părăsise linia frontului, care se afla peste Nistru, Moghilev-Podolsc, aproape de Tiraspol, de Tighina de astăzi, au venit cu un tren până la Cernăuţi, în această piaţă, ca Ilie Lazăr să îl întâlnească pe profesorul universitar, Sextil Puşcariu. El când a văzut că sunt atâţi ostaşi, erau cam 180 de persoane, vorbesc limba română, şi a discutat cu Sextil Puşcariu, şi atunci Ilie Lazăr ar fi spus: “Sunt la ordinele dvs., domnule profesor, ordonanţi şi eu am să fac tot ce trebuie.”

 

19 – 11 noiembrie: Armata Română intră în Cernăuți

La 8 noiembrie 1918, ardelenii lui Ilie Lazăr, la ordinul lui Iancu Flondor ridică drapelul românesc pe clădirea Primăriei din Cernăuţi. Războiul civil care frământa fostul imperiu ţarist afecta şi Ucraina. Kievul nu avea forţa să îşi extindă autoritatea. La 11 noiembrie 1918, armata română intră în capitala Bucovinei.

 

După dezmembrarea imperiului în state naționale, ”Congresul general al Bucovinei”, format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Bucovina, a hotărât, la 28 noiembrie 1918, în unanimitate, ”unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”.

În ședința din 12 noiembrie 1918 a Consiliului Național Român a fost adoptată legea fundamentală a Bucovinei, în baza căreia puterea legislativă era exercitată de către Consiliu, iar cea executivă de către un guvern român, constituit în aceeași zi de 12 noiembrie, avându-l în frunte pe boierul Iancu Flondor, miniștri fiind: profesorul Sextil Pușcariu (externe), Dorimedont Popovici (interne), Nicu Flondor (justiție și ad interim la apărare), Gheorghe Sârbu (agricultură), Radu Sbiera (instrucție publică), Ipolit Tarnavschi (culte), Maximilian Hacman (comerț și industrie), Vasile Marcu (afaceri sociale și ale alimentării publice), Aurel Țurcanu (lucrări publice), Cornel Tarnoviețchi (comunicație, poștă și telegraf), Octavian Gherghian (salubritate publică).

La 15/28 noiembrie, Consiliul Național Român convoacă Congresul General al Bucovinei, care s-a ținut în somptuoasa Sala Sinodală (sala de marmură) a Palatului Mitropolitan (acum Universitatea) din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor şi la care au participat 74 de deputaţi români delegaţi ai Consiliului Naţional, 13 delegaţi ai ucrainenilor, şapte ai germanilor, şase ai polonezilor. Comunitatea evreiească, foarte numeroasă în Bucovina, va adera la actul Unirii, în decembrie. S-au aflat la Cernăuţi, câteva mii de locuitori veniţi din diferite colţuri ale Bucovinei. După salutul de rigoare al lui Dionisie Bejan, președintele Consiliului Național, Congresul a votat în unanimitate, cu sprijinul majorității reprezentanților germani (Alois Lebouton) și polonezi (Stanislaus Kwiatkowski), unirea cu România.

„După sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul la libera hotărâre de sine, cel dintâi gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdile dezrobirii noastre. De aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a Țării și fiind învestit singur cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.”

 

România îi datorează boierului Iancu Flondor faptul că Suceava şi mănăstirile lui Ştefan cel Mare se află astăzi pe teritoriul său. Îi datorează mult şi profesorului Sextil Puşcariu, jurnalistului Valeriu Branişte, ofiţerului Ilie Lazăr şi medicului Isidor Bodea. Ei au fost liderii mișcării patriotice din Bucovina.

Prin decretul din 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand I a consfinţit actul unirii Bucovinei cu România, când doi reprezentanţi ai acestei provincii istorice, respectiv Iancu Flondor şi Ion Nistor au intrat în Guvernul României condus de Ion I.C. Brătianu. Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă la 29 decembrie 1918, a confirmat actul Unirii.
Unirea cu Ţara a celor două provincii româneşti – Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, şi Bucovina, la 15/28 noiembrie 1918 – a fost urmată şi încununată de actul istoric de la 1 decembrie 1918, când a avut loc Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a hotărât Unirea Transilvaniei, a Banatului, a Crişanei şi a Maramureşului cu România.

 

Cele mai puternice urale s-au auzit atunci când au fost dezvelite portretele Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria. Acum, aici se află portretul unei scriitor ucrainian.

La momentul Unirii, mai mult de 50% din populaţia oraşului Cernăuţi era evreiască. Liderii comunităţii lor vor participa la solemnităţile legate de vizita regelui Ferdinand şi a Reginei Maria la Cernăuţi din 1920.

Interbelic – Promisiuni nerespectate și negocieri

Angajamentele privind drepturile minorităţilor, luate în numele României de Iancu Flondor şi colegii săi, au fost numai în parte respectate. Primele fisuri au apărut chiar din anii ’20, spre dezamăgirea lui Iancu Flondor.

 

Legea 250/2015 privind declararea zilei de 28 noiembrie Ziua Bucovinei a fost promulgată de președintele Klaus Iohannis la data de 28 octombrie 2015.

În anul 2021, manifestările prilejuite de Ziua Bucovinei au fost organizate conform restricţiilor impuse de epidemia de COVID-19 şi s-au desfăşurat online, iar depunerile de coroane au avut loc în cadru restrâns.

La mulţi ani bucovinenilor!

 

DIN BUCOVINA CĂTRE BUCOVINA  (de ziua Bucovinei)

E despărţită-n două Bucovina

De o fâşie ce-i adânc brăzdată,

Azi peste care nu se trece, iată,

Decât prin vama rece, bat-o vina!

Aceeaşi mămăligă-i mestecată,

La fel de aurită e făina,

Cam la aceeaşi oră este cina,

Dar nu e toată lumea invitată.

E trist, mâncăm la mese diferite,

Deşi ne-adună Creangă, Eminescu

Ori Putna, Ştefan Vodă, Porumbescu.

Cum azi nici moartea nu ne mai dezbină

Şi aburesc bucate felurite,

Poftim la masă-ntreaga Bucovină!    sonet de Vasile Larco

 

Epilog:

„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”. – Mihai Eminescu în ziarul Timpul (1 martie 1878)

                                                                                                                     ing. Solo Rotenstain