Aflată în vizită în Canada, traducătoarea și poeta Paula Romanescu, membră a Uniunii Scriitorilor din România, ne-a împărtășit în exclusivitate câteva impresii.
Cristian Bucur: Doamna Romanescu, cu ce ocazie vă aflaţi în Canada? Sunteţi pentru prima oară? Cum vi se pare?
Paula Romanescu: Sunt în Canada pentru că acest ţinut există sub soare. Şi pentru că dacă Dumnezeu ne-a dat cuvântul, chiar cuvântului îi datorez prezenţa mea aici. Altfel cum să-mi explic invitaţia pe care mi-a făcut-o domnul Herman Victorov – personalitate de excepţie în lumea industriei farmaceutice, intelectual de stirpe rară pentru care limba şi literatura română îi sunt şi “prag de lume, şi poteca patimii” în care îşi simte sufletul înmiresmat!
M-a auzit vorbind acum doi ani (2014) la lansarea volumului său de evocări “Din viaţa unui om oarecare”, la Librăria Eminescu din Bucureşti.
Un apel telefonic, o invitaţie firească de parcă mi se propunea o vizită în casa unor prieteni ştiuţi de o viaţă, şi… cuvântul imposibil a încetat să mai aibă sens.
Sunt invitată unui mare român/evreu pentru care cuvântul patrie poartă numele de România.
Dacă sunt pentru prima oară în Canada? Da. Până acum câţiva ani lumea avea pentru mine dimensiunea unei hărţi, culorile şi forma unei stampe căreia imaginaţia mea se tot străduia să-i dea culorile visului tangibil.
Se întâmplă uneori că realitatea să întreacă în frumuseţe visul. Este ceea ce mi se întâmplă acum. Cu ce să încep? Cum să exprim multitudinea de gânduri care mă încearcă? Mă simt aici ca acasă, între prieteni ştiuţi. Cred chiar că România se va fi mutat aici că nu cumva să mă simt străină printre străini.
În familia Victorov, la Windsor, se vorbeşte numai româneşte. Şi ce frumoasă şi corectă limbă românească! Aici poezia este la ea acasă şi muzica românească îşi trimite peste noi adâncul şi înaltul prin graiul magic al Mariei Tănase, prin plânsul naiului lui Gheorghe Zamfir, prin versul măiestrit de Luceafăr. Să fie întâmplător că în faţa bisericii române de aici veghează bustul poetului nepereche, lucrare realizată de sculptorul Aurel Contras cu sprijinul material al familiei Striana şi Herman Victorov?
Cred că acum şi nu altădată trebuia să ajung şi sub acest cer! Port cu mine volumul de 125 de poeme eminesciene în traducere franceză: “Passe le temps, vienne le temps!”, apărut în 2014 la editura TipoMoldova din Iaşi, volum pe care-l socotesc paşaport de nobleţe prin lumea cuvântului. Lângă acesta am alăturat pe cele la care am trudit – rob fericit la altarele poeziei – în vremea din urmă (2015): Arghezi, “Pourquoi serais-je triste?”; Minulescu “Romances de douces amours ameres”; Bacovia, “Violons et claviers” &, cu sfială, două volume de poezie originală în rom. /fr.:
‘ Zăvor de iarbă/Verrou d’herbe”;
” Ecoul umbrelor/L’Echo des ombres”.
Dar asta e altă poveste.
Cristian Bucur: Cum aţi descrie situaţia literaturii şi a poeziei în România de azi? Ce perspective sunt?
Paula Romanescu: Literatura se află (şi nu doar în România!) pe o curbă stranie, coborâtoare (şi totuşi nu tocmai!), de când cu invadarea în universul scrisului a tehnologiei pe care o numim internet cu tot ce înseamnă acesta. Dacă până mai ieri termenul de navigaţie era legat strict de apă sau văzduh, astăzi alte “căi” se deschid în faţa căutătorilor de universuri iar planeta albastră pare a se fi redus la dimensiuni familiare. Credeam că-i doar un zbenghi stilistic micul catren aruncat de mine într-o doară din mângâierea unei peniţe muiate în cerneală pe o pagină albă de hârtie: “Forma pământului/nu e decât/urma paşilor tăi/pe-un drum ştiut.” Acum văd că e chiar aşa. Pământul cu toate drumurile noastre seamănă cu noi.
Dar cine va fi gustat odată farmecul lecturii ţinând o carte în mâini, trântit pe o pală de fân cosit în livada bunicilor într-o vacanţă din zorii vieţii când dă în floare iubirea dintâi, acela se poate considera nu doar fericit ci şi purtător al “stindardului” pe care vor dura de-a pururi adagiul “carmina morte carent” – poesia n-are moarte.
În România se scrie mult. Nu, nu şi bine întotdeauna, Dar scrisul rămâne şi, poate chiar tu, cititorule al acestui mesaj, vei descoperi într-o zi, într-o carte, răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu ştiai că ai vrea să ţi le pui…
Cristian Bucur: Credeţi că se poate vorbi despre o literatură diferită în diaspora, chiar dacă se foloseşte aceeaşi limbă?
Paula Romanescu: Nu, nu e diferită literatura din diaspora faţă de cea din ţară. Doar oamenii par să se diferenţieze prin mici umbre cu care îşi garnisesc lumina,
Cristian Bucur: Avem impresia că în România are loc o schimbare în felul în care se vorbeşte şi se scrie. Este corectă această?
Paula Romanescu: Limbajul este un pic în suferinţă. Sau mai exact a fost de când cu libertatea care ne-a ajuns din acel decembrie 89 şi, pe care cei mai mulţi au confundat-o cu libertinajul. Acum “suferă” de prea acut poliglotism nu foarte bine asimilat…
Cristian Bucur: Cum vi se par românii din Canada?
Paula Romanescu: Românii din Canada – români cu ţara în suflet. Pentru că patria nu se poate lua cu sine pe tălpile picioarelor. Şi ei au înţeles acest lucru din chiar căldura limbii române la care îşi leagănă dorurile întru alinare.
