După Drăgulescu, în gimnastica masculină nu mai ia nimeni, nimeni medalie. Au trecut Campionatele Europene de la Glasgow pe langă români ca gâsca prin apă, n-au lăsat nici pic de urmă. Cu toate acestea, Federația  prin iscuținsă și efort neîntrerupt s-a lipsit de Marian Drăgulescu, fix ca Adam de Rai. Și de parcă nu i-ar fi de ajuns atâtea situații penibile în care l-a pus minunea de federation,  Marian tot insistă să concureze și să zboare aievea, prin competiții, doar și doar  pentru România. Ne ținem însă fermi, pe poziție.  Vorba Alinei Alexoi: interzis la medalii !

Ascultam stupefiată cum îmi explica un gimnast care are cam un kilogram de medalii  că i se pun bețe în roate pentru pregătirea pentru europene.

Eu: Cine are de câștigat din tot acest circ , fie cel cu plata indemnizației, fie cel cu trimiterea la concursuri?

Drăgulescu: Nu știu interesele. Știu că îmi doresc performanță, nu are trebui să existe probleme.

Εu: Crezi că e mai greu să fii sportiv în România decât în altă țară?

Drăgulescu: La mine e o chestie punctuală,  legat de o situație în federație. Cu fanii nu au fost probleme, chiar dacă am mai greșit și eu …

Eu: Ți s-a intâmplat să te recunoască lumea pe stradă, să îți spună că semeni cu Drăgulescu?

Drăgulescu: Mi s-a intâmplat să îmi spună că semăn cu Drăgulescu,  dar și că sunt Marius Urzică.

Eu: Deci tot un campion.. (Râdem amândoi) . Îți mai amintești când au venit mulți oameni la autografe, când ai avut sentimentul că oau!… Mă știe lumea!

Drăgulescu: Cel  mai impresionant a fost la Cluj. 6000 de oameni să te susțină, nu am mai văzut în viața mea.

Eu: În general, în viața publică sau privată încerci să pui un filtru la ceea ce spui?

Drăgulescu: Încerc să mă exprim cât mai clar să înțeleagă toată lumea.

Eu: Până să ieși la cafea, de exemplu, te gândești nu merg acolo să nu fiu fotografiat?

Drăgulescu: Nu.

(A râspuns parcă mirat de faptul că cineva își imaginase că el, Drăgulescu ar putea face așa ceva)

Eu: Dacă nu erai gimnast, ce sportiv ți-ar fi plăcur să fii?

Drăgulescu:  Messi, pentru că e mic de înălțime. La 1.62, nu aș fi putut să joc baschet.

Eu: Când nu faci gimnastică, faci un alt sport?

Drăgulescu: Da, fotbal, tenis! Eu am crescut de mic cu mișcarea și îmi place. Mai ales dacă e și ceva distracție la mijloc…

Eu: Băiatul tău  face gimnastică, ție cum ți se pare că merge?

Drăgulescu: Bine, sper să fie ambițios, să nu se lase. Talentat este, acum depinde doar de el.

Eu: Te duci la antrenamente și îi dai indicații, ești strict?

Drăgulescu: Poi, acolo există o disciplină…

Eu: E clar, erai strict.

Drăgulescu: Există antrenori pentru diferite aparate, grupe 5-6, adică trebuie să existe o disciplină. Eu am antrenat 3 ani la Steaua și am mers mai mult pe partea de încurajare, motivație, dar lucrurile trebuie făcute și într-o anumită ordine. Nu neapărat foarte exigent pentru că trebuie să te gândești că sunt și copii și au și ei nevoie de distracție. Și învățat, și joacă, așa combinat!

Eu: Te-ai întâlnit cu vreunul dintre copiii antrenați de tine?

Drăgulescu: Da, e unul la seniori. Nu știu cum au trecut anii așa repede.

Eu: Ești coleg cu elevul tău! Te mai gândești la Olimpiadă?

Drăgulescu: Da, iau totul pas cu pas și vreu să cresc de la competiție la competiție la dificultate și execuție.

Eu: Schimbi mereu exercițiile, doar să adaugi dificultate?

Drăgulescu: Da, nivelul crește în fiecare an, așa că ne gândim înn fiecare an la combinații de elemente, legături.

Eu: La săritura Drăgulescu se mai poate pune ceva?

Drăgulescu: Daaa, acum lucrez , se mai adaugă o treaptă, o jumătate de întoarcere.

Eu: Aterizarea, de ce depinde?

Drăgulescu: Un pic de noroc, un pic de curaj. Când vrei să stai, trebuie să deschizi un pic mai devreme și există șansa că dacă nu apreciezi foarte, foarte bine, să pui mâna jos, să cazi.

Eu: Ai timp să te gândești la toate astea, în acele fracțiuni de secundă?

Drăgulescu: Ai timp, te gândești când faci alergarea, când bați pe trambulină. Dacă mergi să aterizezi cu un pas înainte sau înapoi, lucrurile sunt mai simple, nu există riscul să cazi. Dacă vrei să mergi cu pas înainte, dacă ai notă de plecare mare, sigur ai medalie. Evident, dacă cei cu notă de plecare foarte mare au super riscat toți, te-au bătut.

Eu: Tu îți faci astfel de calcule, fac un pas, dar iau o medalie?

Drăgulescu: Da, depinde și de miză. La Olimpiadă, Mondiale, Europene, când știi că ai medalia , îți vine să zici ține tu medalia că eu risc? Și mai e și partea financiară că noi din asta e salariul din care poți doar să trăiești.

Eu: Cum trecut peste episodul de la Atena?Ai luat 9.900, cea mai mare notă din concurs.

Drăgulescu: Da, a fost o strategie, n-am vrut să merg la risc. A fost o strategie de momen, dar dacă dau timpul înapoi, de o sută de oto, aceeași hotărâre aș lua. Au greșit înaintea mea și atunci am zis că merg la sigur cu săritura mai puțin complicată. Am amestecat tehnicile, am dat de picior mai mult decât trebuia.

Eu: Ai plâns?

El: Nu, mi-a fost ciudă, dar nu am plâns. Plâng doar la filme.

Fiindcă a venit vorba de lacrimi, la întoarcerea de la Glasgow, gimnastele erau singurele supărate, niște copile cu lacrimi în ochi, în timp ce Andreea Răducan își arăta frumos dantura către camerele televiziunilor. Să fie într-un ceas bun!