(pamflet luxemburghez – în mod normal ar trebui tratat ca atare)

În urmă cu nu foarte mut timp, undeva între criza greacă și criza refugiaților, o scurtă indignare (luxem) burgheză a unui avocat local faţă de comportamentul obraznic al cerșetorilor detașați pe străzile capitalei ducatului a avut ecou până în România în linia eternul atentat la identitate și imagine.

Şi totuși? De ce se repetă micile istorii/isterii?

După problemele și interogările valorice provocate de criza refugiaților putem să reevaluăm prioritățile.

Un articol Reuters de la începutul lui Octombrie 2015 confirmă paradigma exclusiv economică asupra beneficiilor pentru PIB-ul german a acestui influx pozitiv de “consumatori”!

Dat fiind acest context nu mă pot abține să nu revin cu compasiune și euroscepticism asupra chestiunii romilor, aceste ființe care trăiesc în afara logicismelor economice. Indivizi fără religie sau cultură stricte sau bine definite, ceea ce îi face dificil de decriptat moral; o lipsă de structură a tabu-urilor definitorii care îi face să scape unei logici socio-politice pe care se construiesc mecanisme de motivare (respectiv demotivare) în scop consumerist sau de integrare în anumite domenii de activitate. Elemente de identitate care dacă ar fi mai previzibile ar putea ușura munca prezicătorilor în Excel a tendințelor pieței. (pentru că “piața”, ea, e zeița monoteismului financiar)

Greu de integrat într-adevăr (fiscal, cultural) o comunitate care nu resimte nevoia de apartenență, nevoie dependentă de un sistem de recompense, campanii de politici publice auto-flatante, susținute din fonduri guvernamentale a căror cheltuială e cu atât mai bine justificată cu cât corectitudinea politică e mai facil de demonstrat.

Alt aspect deranjant prin ambivalenţa sa deja străvezie este, în aceeași ordine de idei integr(ation)istă, vanitatea civilizaționistă. Prin această asumare de misiune macro-pedagogica e percepută cu atât mai frustrantă “ingratitudinea” acestor grupuri etnice “aculturale”, insensibile la mărinimia unei societăți dezvoltate economic, dar probabil hiper-sensibile la condescendența care alimentează acest hatâr făcut celor tolerați pe pământul făgăduinței europene.

Într-un context european ce reglementează din ce în ce mai eficient (chiar insidios) această bravă lume nouă “descântată”, bucuria naivă de a trăi, nevoia de magie, specifice poate bunului sălbatic pentru care lumea e încă “încântată”, încăpățânarea de a-și păstra o voință proprie derivată fie din credințe naive, fie din cutume/folclor, nu pot fi cuprinse în proiecte de mare amploare, de convingere pozitivistă în dezvoltarea ființelor umane ca resurse (exclusiv?) economice. Sunt percepute drept comportamente retrograde, specifice elanului altui secol (XIX?) căruia nu trebuie să mai aparțină nici un cetățean european actual pentru a nu provoca migrene eurofililor și nici obstacole în calea elanului romantic şi civilizator spre Est (das neue “Drang nach Osten”… und dann das Sturm?).

Motorul social european bazat de combustie consumatoristă (probabil o moștenire a principiilor planului Marshall?) are nevoie de barbari energici, impresionabili estetic, mânați în vertijul comercial de tradiția publicitară. Or imunitatea la stima de sine scăzută, indusă de criteriile capitaliste de reușită socială, letargia atemporală, lipsa angajării în istorie, nu au cum să genereze acceptare, cu atât mai puţin apreciere sinceră pentru diferența.

Groaza fată de barbaria de care fug refugiații pun în lumină lipsa de apetență pentru idealuri eroico-religioase a refugiaților economic interni. Aceștia nu fac nici un apel la imaginarul medieval cruciat de mobilizare în masă contra unei alterități civilizaționistă amenințătoare (reanimat de criza curentă a refugiaților) și care repune în discuție teme mari, pasionante, de identitate colectivă, patrimoniu spiritual, păstrare și transmitere de valori, nu preocupări mărunte specifice doar comunităților pentru care timpul e ciclic, nu vectorial și generator de anxietate existențială.

“Adevăratele” valuri barbare sunt cele care impresionează, provoacă mutații civilizaţionistă, mențin angoasa istorică și senzația de contemporaneitate cu clivaje culturale profunde, nu micile unde de barbarism mărunt, enervări cotidiene, de colţul blocului sau vecinătate rezidențială după caz.

Mai degrabă aceste enervări cotidiene pun sub semnul întrebării superficialitatea procesului politic implementat de țările sărace din Est. Acest tip de progres a făcut să declare în masă bunul sălbatic drept cetățean european. Pare că ne-am trezit la ușă cu o uzurpare a idealului revoluției republicane, cu această struțo-cămilă formal europeană, dar economic mai slab decât un partener de business asiatic, african sau sud-american.

Cealaltă opțiune pentru noul lumpen?

Revenirea la o rezistenţa faţă de oprimarea cotidiană fără fard și fără rafinament în uriașul teritoriu euro-asiatic mai puţin articulat cultural și politic dintre Germania și China, unde discriminarea alterității etnice sau economice cel puţin este mai fățișă și implicit mai ușor de prevăzut.

Iată o încercare de înțelegere a irascibilității occidentale viscerale fată de o comunitate care scapă în continuare degetelor rafinate ale burgheziei eurocrate; comunitate supusă dilemelor corneliene perpetue.