desen marc

Cristian Bucur: Care ar fi explicaţia pentru care, în general, românii nu se adună în asociaţii în afara ţării? Deşi există un număr destul de mare, totuşi, numărul membrilor este foarte mic.

Daniel David: Nici în ţară românii nu excelează în implicarea în asociaţii profesionale şi/sau asociaţii cu alt scop. Aşadar, nu mă miră că acest lucru nu se întâmplă pe scară largă în diasporă. Cred că fundamentul psiho cultural al acestui patern de comportament este „neîncrederea în oameni”, care la rândul său poate să fie explicată istoric; spre exemplu, această neîncredere a fost probabil utilă de-a lungul istorie, ca mecanism de protecţie pentru un grup etnic adesea dominat. Astăzi însă acest lucru nu ne ajută să construim instituţii sociale moderne, bazate pe solidaritate generoasă voluntar asumată, solidaritate care fundamentează comunităţile/societăţile moderne. Copiii românilor născuţi în societăţile moderne vor dezvolta probabil un alt patern psiho cultural, dar întrebarea este dacă se vor mai considera români şi vor mai fi interesaţi în Asociaţii ale românilor. Eu cred că în viitor a fi integrat într-o societate modernă (ex. Americană), cu un element etnic bine asumat (ex. Român) s-ar putea să fie important (ca o reacţie la globalizarea excesivă), dar asta este doar o speculaţie.

 

CB: Se întâmplă în anumite ţări ca atunci când se intersectează 2 români (sau 2 familii), tendinţa să fie de a nu vorbi româneşte şi de a “fugi” cât mai departe. De ce oare?

DD: Şi eu am fost diasporist câţiva ani (ex. Între 1998 şi 2005 am stat mai mult în SUA decât în ţară), dar experienţa mea acolo a fost alta: românii se căutau, vorbeau româneşte şi căutau evenimente (ex. Spectacole) şi locuri (ex. Restaurante) româneşti. Probabil că acest tip de comportament depinde de ţara în care au emigrat, de imaginea românilor acolo şi de densitatea românilor acolo. Probabil că acest tip de comportament descris de dvs. apare mai ales acolo unde imaginea românilor este mai puţin bună și/sau în cazul celor care doresc să aibă o integrarea mai rapidă în cultura majorităţii. De asemenea, cred că mai contează mult motivul pentru care au emigrat. Spre exemplu, adesea diaspora românească pare mai puţin suportivă cu ţara decât diaspora maghiară cu Ungaria. Iar acest lucru este uneori de înţeles, mulţi români emigrând din frustrare şi disperare de cum au fost trataţi în ţară (ex. Nici acum vârfuri academice româneşti din Universităţi de top din străinătate nu au loc şi/sau nu sunt valorizate suficient la universităţile din ţară).

 

CB: Cât de stabile credeţi că sunt prieteniile legate în afara ţării, în condiţiile în care multe persoane sunt departe de familie sau de prietenii “de încredere”?

 

DD: Caracteristica psiho culturală legată de “neîncrederea în oameni” se generalizează şi la prieteni. La români încrederea puternică în oameni se manifestă doar faţă de membrii familiei. Aşadar, dacă un prieten depăşeşte un anumit prag/standard impus de noi, acesta este asimilat în familia extinsă; dar are mult de lucru/de dovedit pentru a ne câştiga astfel încrederea. Altfel, prietenul nostru rămâne la o distanţă socială mare (ex. mai mare ca şi la americani).

 

CB: Preconizaţi un studiu şi asupra românilor din diasporă?

DD: Am inclus în lucrarea care va apărarea în luna iunie şi o analiza preliminară a diasporei româneşti, cu accent pe informaţii din Spania, Italia şi SUA. Sigur, datele sunt preliminare şi da, avem în plan o extindere a studiului pentru a colecta mai multe date, astfel încât concluziile să fie riguroase, nu doar simple păreri.