Întotdeauna mi s-a părut absolut fascinant sportivul Marian Drăgulescu. Nici nu sunt și nici nu mă dau specialist în Tsukahara și Yurchenko, dar cred că omul este pur şi simplu un spectacol în sine. Sunt convinsă că am văzut la el, fie la campionatele mondiale, fie la Olimpiadă, cele mai bune exerciții la sol și sărituri din toate timpurile. Prima săritură de la Jocurile Olimpice de la Atena rămâne etalon (notată evident cu 9,90) oricât ai încerca să pari suferind de severitate crâncenă. Pe Marian Drăgulescu, diferite evenimente l-au îndepărtat și l-au readus la gimnastică. În mod nedrept, nu a fost inclus în lotul pentru Olimpiadă de la Londra. După o intensă deliberare s-a decis că e mai bine să fie lăsat de căruță. Și s-a rezultatul deciziei s-a văzut imediat.
Cu toate acestea, cu toate momentele complicate și injuste prin care a fost nevoit să treacă, după 15 de când a devenit pentru prima dată campion european la sol, Drăgulescu continuă să ne învețe ce înseamnă ambiția, determinarea și lupta acerbă. Lupta cu anii, cu propriile griji, cu toate prin care trece un sportiv, dar mai ales un om până la 35 de ani. Am văzut cu interes exercițiile prezentate la Campionatele Naționale. Au lacune. Încă se mai clatină. Încă nu se înfige în pământ la fiecare aterizare. Așa, vedem și noi, cei obișnuiți cu idea că Drăgulescu zboară pe covorul de la sol fără niciun pic de efort, că de fapt, performanța se construiește, nu vine prin dar divin ca Duhul Sfânt la Botez.
Cu vreo câteva zile în urmă, am văzut pe pagina sa oficială de facebook (Marian Drăgulescu Oficial) imagini de la o şedinţă de acupunctură. Procedura pe care o urma era necesară pentru a ameliora anumite inconveniente medicale și mai exact pentru a fi apt să concureze la Campionatul Mondial de la Glasgow. Am dat buzna să găsesc în presa sportivă din România, una articol detaliat care să explice pe îndelete situația, să mă lămurească ce se întâmplă și cât de repede se poate recupera. Ioc! Nu duruse pe nimeni nicăieri de ăsta care s-a apucat iar de sărit prin aer. Adică ce, dacă ești campion de câte ori vor mușchi ta și de opt ori medaliat cu aur la campionatele mondiale înseamnă că interesează pe cineva ce faci tu?!? Nu, nu e de bon ton. Mai bine să ne ocupăm cu lăudatul fotbaliștilor care au făcut egal cu avocații, tinichigii, veterinarii și oamenii cu alte meserii care în timpul liber joacă și în Naționala Insulelor Feroe. Că lumea e prea mică pentru sportivitatea și valoarea oricărui ins care dă cu piciorul în minge am priceput deja, mă întreb însă de ce nu reușim să facem loc într-un colț și pentru unul ca Drăgulescu. Câtă vreme nu interesa pe nimeni, Marian Drăgulescu și-a revenit și caută mai întâi aurul mondial la Glasgow. Scopul lui declarat este de a obține o medalie de aur la Olimpiada de la Rio.
La 35 de ani (practic vârsta senectuții în gimnastica de performanță), Marian Drăgulescu trece prin ace și face eforturi imense pentru a-și atârna de gât singura medalie care îi lipsește: cea făcută din aur de olimpiadă. Cred că evoluția sa la această ediție de Campionate Mondiale, cât și drumul spre Rio vor fi o sursă de inspirație pentru toți. Ne va fi tuturor mult mai greu să găsim scuze pentru sedentarismul nostru, pentru lipsa de înverșunare în atingerea scopurilor și pentru că nu am îndrăznit să vrem mai mult de la noi. Următorul scop de la care să nu facem nicio abatere ar trebui să fie să urmărim Campionatele Mondiale de la Glasgow din perioada 23 octombrie – 1 noembrie și ne bucurăm de evoluțiile individuale și pe echipe ale lotului feminin și masculin de gimnastică. Ce ziceți? Ne urmăm țelul?
