Cristian Bucur: Dacă înainte de 1989, lucrurile erau clare cine şi de ce dorea să influenţeze românii din afara ţării, care ar fi motivele de acum? Cine ar face-o şi cu ce fonduri?
Alexandru Stoenescu: Atitudinea față de emigrație a regimurilor comuniste din România a cunoscut două etape distincte, identificate de cercetarea istorică mai ales prin misiunile date Securității de partid. În prima fază, ca urmare a unei cereri directe a lui Stalin, formulată la 3 februarie 1948, delegaţiei române, conduse de dr. Petru Groza (alcătuită din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Lothar Rădăceanu), convocată la Moscova pentru a semna Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală (4 februarie 1948), a fost culegerea de informații despre posibilitatea constituirii după război a unui guvern român în exil și, în general, a unei Emigrații ostile, cu ajutorul sumelor transferate în străinătate de mareșalul Antonescu în acest scop. Încă din acei ani s-a declanșat un program de destructurare a ei, care a fost favorizat de lipsa de unitate și de bătălia pentru bani (acces la acele fonduri, 6 milioane de franci elvețieni) din sânul emigrației române din Europa. Acțiunea față de emigrația din Canada, SUA și America de Sud a fost slabă în această fază. Începând din 1960, Gheorghiu-Dej dă un semnal că anumite personalități românești din Occident pot fi recuperate pentru cultură și știința română, astfel că celebrul inginer Gogu Constantinescu este invitat, ales academician (a doua oară) și i se pun la dispoziție toate mijloacele pentru a-și petrece vacanțele în România.
Prin urmare, faza a doua, desfășurată mai ales în timpul regimului Ceaușescu, a fost de recuperare a emigrației pentru lobby în favoarea țării și, evident, a regimului și a șefului său. Au revenit în țară mari personalități: Henri Coandă (numit ministru), Ionel Perlea, Sergiu Celibidache, Palade și alții. Diaspora română a fost stimulată cu ocazia vizitelor lui Ceaușescu în țările respective. Din 1970, pe fondul dorinței de a contracara din străinătate propaganda revizionistă maghiară, au fost acceptați și legionarii la diferite acțiuni culturale organizate de ambasadele României, potrivit concepției lui Ceaușescu despre patriotism, diferit de naționalism/nazism/fascism. În ambele faze, Securitatea a identificat persoanele ostile regimului, active prin publicistică și radio, ca fiind ostile țării din cauza originii etnice, de cele mai multe ori, alogene și a legăturilor cu structuri de propagandă occidentală (radio Europa liberă). O categorie aparte a fost cea a agenților staliniști plecați din țară și care se răzbunau pentru îndepărtarea lor de la putere sub regimul “naționalist”.
Astăzi există structuri transparente ale statului care au misiunea de a menține și strânge legăturile cu diaspora, atât pentru sprijinirea ei materială și culturală, cât și pentru prezența unei voci românești în statele respective de reședință în cadrul relațiilor bilaterale.
Cristian Bucur: Care sunt metodele prin care se încearcă un control al diasporei?
Alexandru Stoenescu: În cazul României, spre deosebire de alte emigrații, nu putea exista un control asupra ei, aceasta fiind cea mai divizată din diasporele provenite din Estul Europei. Singură acțiune mai interesantă pare a fi sprijinirea în secret cu bani a unor mici afaceri, mai ales publicistice (ziare, edituri, firme de comerț), care să permită cunoașterea atitudinii românilor din străinătate organizați în grupuri sau comunități cu preocupări politice (propagandă împotriva comunismului, regimului, țării). În alte situații, a fost atragerea lor în afaceri cu România (mai ales import de tehnologie) și, sigur, folosirea lor pentru culegerea de informații despre politica statului respectiv față de România. Au existat și acțiuni de recuperare a unor valori istorice românești (de exemplu, tablourile din fondul Coroanei sau Memoriile regelui Carol II aflate la Elena Lupescu).
Cristian Bucur: Există dovezi concrete în legătură cu aceste acţiuni?
Alexandru Stoenescu: “Dovezi concrete”, adică documente, se găsesc în fondurile structurilor de securitate ale statului român, fără acces public, deoarece intră în categoria intereselor de securitate și de relații internaționale. Există o colaborare în acest sens în cadrul NATO. Totuși, câteva cazuri au ieșit în presă din dosarele de obiectiv ale fostei Securități; consistenţa lor a fost politizată sau exploatată jurnalistic cu impact public relativ.
Cristian Bucur: Ce s-a întâmplat cu persoanele infiltrate în comunităţi înainte de evenimentele din 89?
Alexandru Stoenescu: Prin folosirea termenului “infiltrare” limitați situația la un număr extrem de mic de agenți, îndelung pregătiți și care nu aveau voie să contacteze diaspora, pentru a nu-și deconspira apartenența. Cred că faceți o confuzie între aceștia și colaboratori din rândul diasporei. După 1989, unele persoane au încetat activitatea, altele au continuat-o în mod public, și sigur că toți au încercat să ascundă legăturile anterioare cu Securitatea. Este o chestiune fundamentală de regim politic, de libertate de opinie, de rezolvare a problemelor comunicării, circulației libere și a lobby-ului legal, în condițiile dispariției bipolarității ideologice și a blocurilor militare. Pragul cel mai greu de identificat este acela dintre statul român și regimul politic care funcționează un timp în el. Mulți și-au păstrat sentimentele patriotice și după ce au plecat din țară, dar au fost exploatate pentru sprijinirea unui regim. În astfel de cazuri nici nu se pun în discuție intenții obscure, ci numai naivități.
Cristian Bucur: Care credeţi că sunt comunităţile cele mai vizate de aceste acţiuni? Este, de exemplu, Departamentul Românilor de Pretutindeni implicat în aceste încercări?
Alexandru Stoenescu: Am fost secretar de stat la Departamentul de Informare al Guvernului Ciorbea (1997) care se ocupa cu sprijinirea și finanțarea românilor din străinătate (biserici, cărți, alte publicații, materiale de construcție); niciodată nu a existat vreo acțiune secretă, neoficială sau cu alte scopuri decât cele cunoscute cât timp am fost eu acolo; niciodată nu a venit “cineva” să-mi ceară ceva suspect. Singura intenție este aceea de facilitare a păstrării identității de origină și eventual a acțiunii de lobby, dar asta mi se pare extrem de inconsistentă.
Cristian Bucur: Cum s-ar putea afla numele celor care servesc “forţele oculte” şi cum s-ar putea face curăţenie prin comunităţi?
Alexandru Stoenescu: Nu înțeleg prea bine la ce vă referiți. Dacă este vorba de români care duc activități ostile națiunii române și României, în cazul când sunt “oculte”, serviciile de informații și MAE informează omologii asupra existenței lor și administrațiile respective reacționează sau nu. De regulă, orice structură de securitate controlează informativ activitățile ostile altor țări desfășurate de diferite grupuri de teritoriul național (de exemplu, kurzii turci din Germania), pentru a nu afecta relațiile bilaterale sau de alianță. Pentru activitățile publice ostile României există întotdeauna dreptul celorlalți români din diaspora, care gândesc altfel, de a reacționa, individual ca colectiv.
Cristian Bucur: Sunteţi optimist în legătură cu viitorul relaţiei Diaspora-România?
Alexandru Stoenescu: Prin diaspora trebuie să înțelegeți români stabiliți definitiv în străinătate și cetățeni ai altui stat, față de care au obligații firești de loialitate. În condițiile în care numărul cetățenilor români aflați în străinătate depășește cu mult pe cel al diasporei, situația juridică este mai puțin importantă. Este posibil să fie alt caz în Canada, de exemplu, dar în lumea Globalistă în care trăim o relație sufletească față de țara de origine este favorizată de mijloacele noi de comunicare și de timpul istoric infim al unei călătorii cu avionul. Din ce observ, Guvernul român este mai interesat de cetățenii români aflați în străinătate, pentru că ei au drept de vot. Diaspora va avea în continuare acces la România în conformitate cu legislația internațională a Drepturilor omului și sigur că membrii ei, care vor să facă afaceri în România, vor fi favorizați de legătura originii (limbă, imagologie, cunoaștere a țării și a istoriei, rude, prieteni, proprietăți, morminte, etc.).
Din ceea ce cunosc până acum prin cercetare și înregistrare memorialistică a foștilor conducători ai Securității, principalele preocupări ale regimului Ceaușescu în privința diasporei au fost de lobby și de propagandă, prima fiind chiar cu rezultate foarte slabe (ceva-ceva cu ocazia unor vizite ale lui Ceaușescu în SUA), iar a doua desfășurată direct cu ziariști sau autori străini plătiți. Ceea ce numim spionaj, care și el avea de multe ori misiunea depistării acțiunilor ostile României făcute de serviciile altor state pe teritoriul respectiv (de exemplu, acțiunii sovietice și maghiare antiromânești în Franța și Italia), era făcut de agenți specializați, foarte puțini, preluați de la structurile românești anterioare (de exemplu centrul de informații carlist și antonescian din Portugalia) sau pregătiți după 1965. Contactele lor cu români din diaspora nu însemnau neapărat desfășurarea de acțiuni ostile statului de reședință (spionaj economic, furt de tehnologie, blocarea de politici etc.), ci culegerea de informații despre situația de securitate a României. Din ceea ce am studiat, implicarea secretă în sprijinirea financiară, de exemplu, a unor edituri care publicau cărți ale românilor din diaspora nu a reușit niciodată să împiedice apariția unor texte critice și negative la adresa regimului, ci doar să publice cărți-alternativă sau să permită cunoașterea încă din manuscris a conținutului cărții. Am cunoscut ofițeri de Securitate care primeau ocazional misiunea de a scrie sub nume false articole pentru presă occidentală și care, pentru a fi credibile, conțineau observații critice la adresa lui Ceaușescu. Ofițerii au fost, în mod paradoxal și totuși comic, discutați în ședințele de partid pentru că au gânduri ascunse și nemulțumiri, din moment ce le-au exprimat în articolele respective. Ofițerii s-au apărat cu argumentul credibilității unor texte exclusiv laudative în Occident, dar este evident că exprimau realități. Eu continui să cred că afirmația lui Andropov, făcută în fața activului Securității în 1973: “Securitatea română este slabă pentru că este naționalistă, nu internaționalistă” a conținut un sâmbure de adevăr, dar pe de altă parte “internaționalism” însemna conducerea activităților românești de spionaj de către URSS, ceea ce, mai întâi Dej, apoi și Ceaușescu, au refuzat, cu consecințele violente anti-Securitate cunoscute din decembrie 1989.
