Preşedintele Klaus Iohannis se preocupă, într-o manieră am zice atipică pentru preşedinţii de până acum ai României, de ţările europene cu comunitate românească importantă.
Nu am văzut nimic deosebit cu ocazia vizitei în Italia, iar numirile recente de noi ambasadori dovedesc în mică măsură acest interes: între altele prin trimiterea în Germania a lui Emil Hurezeanu, şi rechemarea lui Bogdan Mazuru de la Paris.
Importanţa postului de ambasador în Germania pentru nouă putere de la Bucureşti se vădeşte imediat, din ordinea vizitelor oficiale ale lui Klaus Iohannis: primele au avut loc, în primele săptămâni de la alegere, în R. Moldova şi Germania.
Noul ambasador, care până acum nu a putut ocupa nicio funcţie publică a statului român (fiind cetăţean german până în 2015), a explicat la televiziune că, din anul 2003 de când s-a introdus Constituţia în vigoare a României, funcţiile politice în statul român pot fi ocupate şi de persoane cu dublă cetăţenie. În context, Hurezeanu a susţinut că ar fi renunţat la cetăţenia germană dacă ar fi existat un “conflict de naţionalităţi”. Mai grav poate, Hurezeanu este asociat cu Michael Schmidt, omul de afaceri care deţine firma Automobile Bavaria Group şi un apropiat al preşedintelui Klaus Iohannis în campania electorală.
Am remarcat încă mult scepticism faţă de ce va reuşi un nediplomat ca ambasador într-un post foarte greu, în cea mai mare ţară UE. Dar, vorba aceea, pe diplomaţi i-am tot văzut…
Vântul schimbărilor de primăvară în ambasadele României a atins şi Statele Unite, unde George Maior se pregăteşte să îl înlocuiască pe Iulian Buga, rotit în Europa după un mandat curmat la jumătate. Nedecisă succesiunea lui Bogdan Mazuru la Paris, o certitudine fiind deocamdată doar rechemarea ambasadorului, care serveşte aici din 2010, înconjurându-se de scandal în timpul alegerilor de anul trecut. Iar un nume vehiculat neoficial pentru ambasadă de pe Quay d’Orsay fiind Andrei Pleşu.
Preşedintele Klaus Iohannis s-ar putea ocupa mult mai bine de acele ţări cu comunitate românească, creând condiţii prielnice pentru a pune capăt exodului de creiere şi mână de lucru. România nu este, nu a fost şi nu trebuie să devină o Palestină cu diaspora mai numeroasă decât populaţia dintre fruntarii. Șansa pe care o are Klaus Iohannis e cu adevărat imensă. Luna trecută în Italia, preşedintele a aflat concret ce are de făcut. Decât o lege Big Brother pentru securitatea cibernetică, mereu contestată şi readusă în actualitate, ar fi mai bun un gest pentru a arăta preocuparea faţă de soarta românilor de afară. Dar, legea votului prin corespondenţă trenează.
Decât îndemnurile pe care le-am reauzit recent, la cooperarea factorilor politici, bancari etc. Pentru atingerea ţintei de aderare la zona euro, ar fi mai bună o ofensivă reală pentru convingerea ţărilor care încă nu ne vor în spaţiul UE de liberă circulaţie. Mai ştim care sunt acele ţări încă ostile, domnule preşedinte? Regatul Olandei nu a fost încă pe agenda schimbării de direcţie în politica noastră externă. Nici Spania, în care tocmai am aflat că numărul migranţilor români a crescut iar în 2015, după mai mulţi ani în care românii au ocolit-o.
După cum remarca un partizan al preşedintelui, viitorul ambasador Hurezeanu, “Klaus Iohannis e, mai degrabă, cel mai singur preşedinte în această funcţie foarte importantă în România, din ultimii 25 de ani. Şi, în mod paradoxal, s-a bazat pe sprijinul celui mai mare număr de alegători. Cei mai mulţi alegători din ultimii 25 de ani au fost cei ai domnului Iohannis. Această situaţie oarecum paradoxală trebuie calibrată”.
În fine, trebuie să remarc în continuare o concurenţă între preşedinte şi premierul României în orientarea de politică externă, ce aminteşte vremurile sumbre ale coabitării Băsescu-Tăriceanu. Pe când Klaus Iohannis pedalează energic spre Vest, primul-ministru Victor Ponta tocmai a revenit dintr-un turneu în zona Golfului, cu promisiuni de investiţii din Qatar în privatizarea aeroportului Henri Coandă şi a TAROM.
